Maghiran: felul plantei și istoria sa. 

Maghiranul este o plantă perenă cu o aromă de pini și citrice în formă de semințe care se plantează în martie – aprilie, fiind considerată și plantă medicinală.

Ea se plantează la o distanță de 20- 25 cm, iar în momentul în care ajunge la maturitate atinge înălțimea de 25- 30 cm.

Pentru a putea înflori în perioada august – septembrie are nevoie de soare și să fie udată din când în când.

Denumirea de maghiran nu derivă în mod direct din cuvântul latin maior, ci este indigen în Cipru și în sudul Turiciei, fiind cunoscută de către greci și romani un simbol al fericirii.

Frunzele sunt netede, simple, ovale, cu o lungime de 0,5- 1,5 cm, lățime de 0,2 – 0,8 cm, cu un vârf obtuz, margine întreagă și bază simetrică dar înclinată. Textura este extrem de netedă datorită prezenței numeroaselor fire de păr.

Cultivarea reprezentativă a maghiranului.

Aceată plantă este considerată ca o varietate de perene. Maghiranul este cultivat pentru frunzele sale aromate, fie verzi, fie uscate, pentru diferite scopuri culinare. Vârfurile sunt tăiate pe măsură ce plantele încep să înflorească și se usucă lent la umbră.

Este adesea folosit în combinații de plante. Frunzele celorlalte plante și vârfurile de maghiran sunt distilate cu abur pentru a produce un ulei esențial de culoare gălbuie, care poate fi întunecat până la culoarea maro, pe măsură ce îmbătrânește.

Maghiranul are multe componente chimice, dintre care unele sunt borneol, camfor și pinen.